La inceput a fost curiozitate. Si un fior de teama ca e diferit. Prea… Pe urma a inceput sa fie admiratie. Tocmai pentru ca nu era la fel. Dialogul lor era un ping-pong de replici: unul arunca la fileu o idee, iar celalalt o continua si sustinea ritmul. Schimbau in fiecare seara sute de replici rapide pe niveluri diferite de adrenalina si uimire.

Cand s-au intalnit prima data, fiecare avea propriile sale emotii. Si amandoi la tineau ascunse (credeau ei). Era in plina vara iar lumea forfotea nocturn. El i-a vorbit mult, vesel, dinamic. Ea a zambit partasa la destainuiri noi. Ba chiar a ras pentru ca el stie sa dea replici misto. Sub rasul ei erau insa emotiile unei intalniri banale, dar incitante.

Cititor istet, sper ca imi impartasesti sentimentul de sarbatoare buimacita de nameti timizi pe trotuare alunecoase… Sau nu… Doar pe scara mea de blog imi pare ca e o liniste care mocneste la foc mic. Si, nu ca as vrea sa incing pareri, dar ma gandeam cum am putea condimenta aceasta normalitate cu arome de vanilie, scortisoara, mult mosc si santal.

Pentru ca trebuie sa iti marturisesc ca te invit sa locuim impreuna pe aceasta scara de blog pentru cat timp vom considera cuviincios sa se intample. Mi-as dori, desigur, sa cern vise cu niste colocatari indemanatici si glumeti, care intorc frumos vorbele si isi aseaza gandurile cu maiestrie, ca sa ne putem minuna impreuna. Ca daca mai deschid fereastra sa las gerul iernii sa caleasca atmosfera, asta e pentru ca, din cand in cand, lucrurile trebuie sa prinda aer sa se insiruiasca mai bine aici pe scara.