Cu mancarea am avut o relatie personala (aproape profunda) de cand ma stiu. Si asta pentru ca, inainte cu mult timp sa invat sa scriu, descoperisem deja cat de bun e caramelul sau alunele din ciocolata, cat de dulce si cremos e laptele condensat sau cat de multe bomboane cubaneze incap intr-o cutie mare de carton. Da, stiu! Eu am fost norocoasa ca am inceput devreme :))

La noi in familie masa era (si cumva a ramas dar mai mult datorita amintirilor) cel mai autentic spectacol culinar pe care il poate suporta o bucatarie aerisita si plina de optimism. Nu era sarbatoare in casa, daca mama nu pregatea tot festinul obligatoriu si cel putin patru feluri de prajituri asortate! Nu era cu adevarat masa, daca nu aveam cele mai sanatoase oua de tara, curcanul de la bunica si laptele nefiert de vaca, rosiile din gradina sau mezelurile cele mai apetisante… Si asta, pe vremea cand povestea aditivilor parea un subiect rupt dintr-un film SF iar carnea ajungea in farfurie direct de la abator. Recunosc din nou: am savurat niste vremuri grozave, mai ales in copilarie!

Inainte de toate as vrea sa stiti ca pranzul este vinovat pentru tot ce urmeaza de aici incolo pana la punctul final. M-am tot caznit, am rabufnit, ba am clipit mai des, ba am asteptat, dar azi mi-am luat inima in dinti si am reinventat reteta asta, care mi-a ramas in cap zilele astea…

Nu am avut ingredientele maestrului, afara de un borcanel cu smantana cumparat cu ganduri ascunse de sarbatori (iata, gandurile s-au decis sa iasa la lumina :) ), un praf de chimen si aromatul ulei de masline. Dar a fost suficient sa crosetez eu mai departe dupa plac o salata rapida si putin cam excentrica pentru cei mai clasici in simtiri culinare.