Stateam zilele trecute in liniste cu privirea catre o pictura bisericeasca infatisand-o pe Sf. Parascheva. Eu sunt nascuta chiar in ziua cand se praznuiesc moastele Cuvioasei in cadrul unuia dintre cele mai mari pelerinaje ortodoxe de la noi. Cu toate acestea nu am ajuns niciodata la Iasi…

Si in linistea gandurilor mele mi-am amintit cum prin adolescenta incepusem sa citesc Biblia pentru copii. Era o cartulie cu coperta albastra, frumos colorata si cu pagini lucioase. Intr-o seara, aproape de miezul noptii, m-a impins curiozitatea sa citesc despre Sfarsitul Lumii. Nu erau mai mult de 3 paragrafe in care se descria sfarsitul apocaliptic dar a fost suficient incat sa adorm cu greu in noaptea aia. In urmatoarele zile m-am gandit doar la cate am de pierdut si de cate vacante la tara alaturi de bunici nu voi mai avea parte…

Mara este o printesa. De 6 ani. Adica, e printesa de cand a venit printre noi. Si, cand nu se aventureaza cu piratii, locuieste intr-un castel. Unul la bloc, langa parc. Ca orice printesa are si caleasca, si pitici si zeci (sute??) de papusi care se supun dorintelor ei de printesa cuminte.

Prin urmare, nu vad niciun motiv pentru care Mara nu ar avea si o poezie frumoasa ca si ea. Iata la ce m-am gandit:

6 minute la Mizil
Acceleratul de dimineata care trece prin Mizil nu face mai mult de o ora si 10 minute de mers. E lejer, putin cochet, cu prize si reprize scurte de stationat. Ajunge inca pe racoare, in timp ce acest fost raion inca mai leneveste la umbra.

In gara o tiganca e urmata instinctiv de o fetita murdara care isi roade degetele si un baiat cu pantalonii rupti. Cauta sa isi ia bilet la tren dar nu gaseste ghiseul. Iese nelinistita bombanind ca o piulita si se aseaza pe una dintre cele doua banci de pe peron. Unul dintre copii ma priveste pe furis. Tiganca nu sta mult, isi ia traista si intra din nou in gara sa caute pe cineva care sa ii vanda bilet. Calca stramb cu stangul, pe unul dintre papucii albiciosi de plastic care nu ii mai intra in picior.

Doi flacai, cu soarele pe umerii arsi, trec liniile in nadragii prinsi cu sfoara in jurul braului. Ii vad cum isi lungesc privirile catre mine in timp ce se indeparteaza. Singura activitate notabila e a femeii care tine curatenia in gara: pliveste buruienile de pe langa peron si intreaba precipitata de niste chei… Se anunta o zi calda din nou!

“Visele, inainte de a fi vise, trebuie sa iti permita sa fie vise”. O sa revin cu lamurirea despre aceasta afirmatie si cui apartine, dar pana atunci vreau sa va dezvalui care este cea mai accesibila sursa pentru propriile vise. Iar eu visez mult, uneori prea mult si prea des :D

Asa cum se intampla de obicei, visele se inspira din dorinte. Din oameni si din fragmente de viata. Dar inainte de toate, visele se inspira din cartile care ne intra in viata. Personaje si povesti ajung in intimitatea dormitorului nostru mai lejer decat am lasa pe oricine altcineva pentru care nu avem simpatii/ chimie/ o lunga relatie de prietenie. Ceea ce este interesant e cum ne gasesc cartile in acel fragment de viata. Sau cum apar cand avem nevoie de ele. Iar noi, indiferent de stari si momente, acceptam relatia ca pe o terapie personala cu beneficii maxime.

Cu mancarea am avut o relatie personala (aproape profunda) de cand ma stiu. Si asta pentru ca, inainte cu mult timp sa invat sa scriu, descoperisem deja cat de bun e caramelul sau alunele din ciocolata, cat de dulce si cremos e laptele condensat sau cat de multe bomboane cubaneze incap intr-o cutie mare de carton. Da, stiu! Eu am fost norocoasa ca am inceput devreme :))

La noi in familie masa era (si cumva a ramas dar mai mult datorita amintirilor) cel mai autentic spectacol culinar pe care il poate suporta o bucatarie aerisita si plina de optimism. Nu era sarbatoare in casa, daca mama nu pregatea tot festinul obligatoriu si cel putin patru feluri de prajituri asortate! Nu era cu adevarat masa, daca nu aveam cele mai sanatoase oua de tara, curcanul de la bunica si laptele nefiert de vaca, rosiile din gradina sau mezelurile cele mai apetisante… Si asta, pe vremea cand povestea aditivilor parea un subiect rupt dintr-un film SF iar carnea ajungea in farfurie direct de la abator. Recunosc din nou: am savurat niste vremuri grozave, mai ales in copilarie!