Simte-te bine.Treci de la un subiect la altul. Când găsești o metaforă care îți place, este a ta. Când găsești volumul potrivit, facem cunoștință. O, vai, e de ajuns să mă întrebi, și gata!
Prin clasa a noua am primit un motan alb. Nu avea mai mult de doua luni, crescuse intr-un pod si nu prea iubea oamenii. Ne-a luat o saptamana sa il convingem sa iasa de dupa dulap, era zgubilitic rau si sarea tot timpul ca un cangur.
Ii spuneam Skippy si placerea lui cea mai mare era sa sara pe perdele si sa te muste de degetele de la picioare dimineata cand te trezeai :)) La un moment dat il facusem acrobat: il momeam sa faca salturi in aer in timp ce ne jucam.
Nu a fost niciodata domesticit si, la mai putin de un an, in Mai pe 24 (da, da tin minte exact desi s-a intamplat acum 10 ani) a sarit pe geamul de la baie si dus a fost. Am scotocit dupa el prin tot orasul [apropo, care e atat de mic ca poti da check in la toate locurile din oras fara sa iesi din casa :))] dar nu l-am mai gasit. Nu exagerez cu nimic daca spun ca am plans dupa el luni intregi, iar la un moment dat din resemnare ajunsesem sa scriu poezii in memoria lui.
Eu nu sunt un mare fan de gadget-uri. Imi plac lucrurile care arata bine (asta primeaza), imi dau senzatia de stil, finete, atentie la detalii. Singurul telefon dupa care am suspinat vreodata a fost un Motorola V8, pentru ca venea pe culori diferite (negru – gri – roz – albastru), fiecare cu atitudinea lui. Plus ca era foarte subtire, cu tastatura minimalista si pentru vremea aia (a aparut prin 2007) mi se parea unul dintre cele mai elegant – masculine telefoane.
In urma cu cativa ani telefoanele aveau din punct de vedere estetic personalitatea lor. Nokia 5140 era sportiv si tinea la tavaleala cu carcasa cauciucata, LG Chocolate pe maro inchis era senzual/ atragator/ misterios iar Sony Ericsson W580i era foarte cool pe genul street – style.
Disclaimer: urmeaza un interviu cu Ioan Nicut, coach, despre relatia de coaching, diferenta dintre sfaturi si recomandari si clatite cu dulceata de casa. Povestea de mai jos este ceea ce se poate spune [bonus: cu diactritice :)] in urma unei discutii personale de 30 de minute propuse intr-o seara pe twitter. Va invit sa il cititi. Veti descoperi ca nu lipsa solutiilor ne limiteaza ci modul in care vedem lucrurile.
