Ii spuneam Skippy si placerea lui cea mai mare era sa sara pe perdele si sa te muste de degetele de la picioare dimineata cand te trezeai :)) La un moment dat il facusem acrobat: il momeam sa faca salturi in aer in timp ce ne jucam.

Nu a fost niciodata domesticit si, la mai putin de un an, in Mai pe 24 (da, da tin minte exact desi s-a intamplat acum 10 ani) a sarit pe geamul de la baie si dus a fost. Am scotocit dupa el prin tot orasul [apropo, care e atat de mic ca poti da check in la toate locurile din oras fara sa iesi din casa :))] dar nu l-am mai gasit. Nu exagerez cu nimic daca spun ca am plans dupa el luni intregi, iar la un moment dat din resemnare ajunsesem sa scriu poezii in memoria lui.

In a 12 – a am crescut o pisica neagra. Eu credeam ca e motan, pana cand a avut la randul ei 4 pisoi. Am pastrat dintre ei un motanel negru. Ii spuneam Renoir si ii placea sa imi faca masaj cand dormeam.

Toate bune si frumoase pana cand eu am terminat liceul si am venit in Bucuresti. Pentru ca ne vedeam rar, incepuse sa fie morocanos, sa manance multa paine, se ingrasase si cerea sa iasa afara. Intr-un an isi schimbase comportamentul total: venea in casa doar sa manance, restul timpului alerga prin curte.

Mai apoi a inceput sa alerge prin curtile vecine. Cu alte pisici. Statea zile intregi iar cand se intorcea era muscat si zgariat. La un moment dat, din cauza unei muscaturi foarte urate, a facut o infectie. La veterinar ajunsesem sa mergem periodic pentru medicamente.

Nu s-a mai facut bine niciodata, ultima data cand l-am vazut inainte sa plec la gara statea pe calorifer de unde nu cobora decat pe brate fiindca nu mai putea sa mearga. Cand am revenit acasa weekend-ul urmator, nu l-am mai gasit. Murise, dupa atatea luni de suferinta, episoade de ingrasare si slabire, timp in care ii cazuse tot parul si facea pe el.

Tot de prin liceu am crescut in curte un catel. Era un pui cand l-am primit si iubea sa ne sfasaie pijamalele de pe sarma si sa ne ia papucii de la usa (eu am locuit mereu la curte).  A crescut, s-a marit, arata ca un lup si ii spuneam Zorro.

L-am tinut si legat dar il lasam si liber. A fost otravit o data foarte urat si l-am tinut in casa vreo saptamana, fiindca am crezut ca va muri. A scapat dar dorinta lui de libertate il impingea mereu sa sara gardul si sa fuga din curte.

Intre timp ne-am mutat si spatiul lui personal s-a miscorat. Fugea din ce in ce mai des. Tata are chiar un episod cu o echipa de hingheri, care i-au facut o injectie in timp ce el incerca sa recupereze cainele din masina echipajului (spusa povestea e haioasa, desi in realitate a fost dureroasa; la propriu).

S-a lasat cu o vizita la Politie si scandal, iar Zorro a ajuns inapoi acasa. Urla ca trebuia sa stea legat dar s-a resemnat. Avea un loc al lui unde putea sa stea liber dar nu mai avea spatiul de cutreierat. A imbatranit si ultimele lui evadari de a sari gardul l-au adus aproape de sinucidere. In final, tata a decis sa il duca in afara orasului, sa nu moara langa noi.

Faza e ca eu am aflat povestea asta cu sinuciderile si abandonul abia azi, desi episodul s-a consumat undeva la sfarsitul anului trecut. Si ma gandesc: ce faci cu animalele tale de companie dupa ce imbatranesc si stii ca nu mai au mult de trait? Unde le duci? Le tii pana cand mor cu tine in casa incercand sa le fii alaturi sau decizi ca abandonul va salva amintirile frumoase? Chiar vreau sa stiu cum e mai bine…

In 2009 scriam primul post, aici. Anul trecut faceam un an. De ieri blogul meu are 2 ani. Pana la ce varsta poti fi incepator?

Credit foto

Am mers a doua zi la supermarket si am cumparat una noua si universala. Inca mai am un televizor prafuit de nostalgii, cumparat de parinti in primii ani cand in Romania a aparut televiziunea prin cablu. Am crescut cu acest aparat in casa, azi e mai mult un artefact decat un TV, intelegeti?

Dupa ce m-am intors din oras, am scos telecomanda din ambalaj. Pe care l-am aruncat. Am apasat pe 1 si am inceput sa ma uit la televizor. Mi-am dat seama ca nu functioneaza decat butoanele individuale pentru programe si cele pentru volum. La naiba! Am cumparat o telecomanda defecta! Sau mai rau: una care nu e compatibila…

Esecul numarul unu:
Coincindenta imi suna imediat telefonul si fiindca eram cu naduf povestesc intamplarea. Spun ca astia care fac telecomenzi universale habar n-au si primesc sfatul sa ma duc cu ea inapoi la magazin. Prefer sa ma uit pe un singur program, imi zic in gand… Suna telefonul din nou si fiindca nu imi disparuse naduful de tot povestesc din nou ce mi s-a intamplat. Mi se spune de data asta ceva destept: telecomenzile universale au un cod fara de care nu functioneaza in intregime. Noroc ca mai am si oameni isteti pe langa mine care ma suna des.

L-as fi putut cauta daca nu era trecut in pliantul din ambalaj… Ca eu tocmai dusesem gunoiul la ghena cu 10 minute inainte. Prietenul meu de la telefon imi promite ca vom afla cumva codul si scrie un mail producatorului cu sediul la Cluj. A doua zi primeste o brosura cu indicatiile pe care mi le da. Nu inteleg mare lucru si decide sa imi dea toata brosura fara alte indicatii. Ezit cateva seri la rand sa o citesc, timp in care ma uit doar la cateva programe. Alea la care aveam acces direct din telecomanda.

Esecul numarul doi:
Intr-o noapte, mai mult de jena prietenului care ma tot intreba ce am rezolvat citesc brosura de cateva ori. Asa cum zice acolo, apas simultan pe butonul set si unul din butoanele de aparat. Eu am un aparat vechi, nu v-am mai spus?! Ii merge doar un singur buton. Daca nu mai mergea nici ala ce faceam? Insist cu apasatul desi nu se intampla nimic.

Pentru a afla codul fara de care deja nu mai aveam niciun rost in viata, apas din nou pe set si pe butoane. De data asta pe cele numerotate cu 1, 2, 3 sa vad de cate ori palpaie ledul telecomenzii. Palpaie ciudat:  ba de 7 ori, ba de 6 ori. Deci codul se termina in 6 sau in 7? Mai apas, mai numar o data, stabilesc ca e 7, adica ceva cu 047 si ca asta e codul. Nu merge. Renunt 40 de minute mai tarziu.

Ii spun tipului ca si-a batut joc si ca povestea asta incepe sa ma apese ea pe mine. Serios acum, cititi voi explicatia asta sa imi spuneti daca intelegeti ce aveti de facut:

“Instructiuni usor de pus in practica: Cand RC UNIVERS 13AW intra in modul cautare, directia de cautare este inainte dar puteti schimba directia cu ajutorul butonului SET. 1 – Porniti aparatul care doriti sa-l controlati. 2 – Tineti apasat butonul SET si apasati unul dintre butoanele de aparat simultan. 3 – LED-ul se aprinde pentru un moment apoi eliberati ambele butoane. 4 – Apasati SET din nou si eliberati butonul. LED-ul palpaie si modul de cautare rapida este activat 5 – Tintiti telecomanda catre aparat si apasati butonul POWER. Daca este VCR/AUX puteti apasa butonul POWER sau PLAY. Daca aparatul functioneaza mergeti la pasul 6. Daca nu, repetati pasul 5….. si tot asa mai departe…..”

Esecul numarul trei:
Incercand sa ma ajute prietenul meu samaritean ma tine intr-o seara o ora la telefon rugandu-ma sa incerc setari, resetari, coduri si butoane. La un moment dat din atatea incercari repetate blocam telecomanda definitiv. Adorm cu televizorul deschis si aud de vreo 7 ori in timpul noptii cum a fost Mazare in Madagascar.  Cand ma trezesc era la stirile de dimineata. Deci nu a fost vis…

Ii dau prietenului telecomanda cu incredere ca ii vine de hac si mi-o aduce gata decodata. Ma suna in jumatate de zi si imi spune ca a luat foc. Nu, nu el de suparare ci telecomanda! Pana ajung din nou la supermarket trece aproape toata saptamana. Nu am pierdut nicio noutate intre timp. Azi Mazare era tot in Madagascar.

In final, in miez de toamna, am o telecomanda noua. Alt model. Pe asta am invatat sa o controlez din prima.

Morala: cand nu esti compatibil nu te poate controla nimeni. Dar si cand esti si te simti controlat iti iei zborul ca de la etajul 7.

PS. Deci face careva campanie la televizoare de generatie noua? Dar fara telecomanda, daca e posibil!

Credit foto

Fiindca oficial de azi contextul actual imi permite sa fiu disponibila pentru noi provocari, imi propun sa imi gasesc un job in doar 24 de ore. Pentru a mari vizibilitatea anuntului meu, voi promova acest post pe conturile de Twitter, Facebook, LinkedIn si G+.

Evident voi face si research 100%. Sau 100% r-e-s-e-a-r-ch cum mai place mie sa silabisesc. Voi aprecia in primul rand daca 24 de ore sunt suficiente pentru a gasi ceea ce cauti atunci cand pui in miscare promovarea pe online si voi urmari care sunt comentariile si reactiile generate de aceasta idee.

Ce stiu sa fac?
In ultimii 5 ani printre cele mai importante responsabilitati pe care le-am avut se numara:
- coordonarea si organizarea a peste 60 de evenimente private si intalniri de business (numarul reprezinta o aproximare medie)
- gestionarea si prezentarea ofertelor de restaurant (meniuri food & drinks, set-up final, entertainment)
- rezolvarea problemelor administrative si de secretariat
- mentinerea relatiei cu presa
- redactarea de articole si texte de prezentare (in principal pe zona de horeca si gaming)
- managementul continutului online (site si pagini de Facebook)

Ce pot sa fac?
- sa lucrez cu oameni nervosi/ tensionati/ nevrotici (sunt foarte empatica)
- sa invat foarte repede o profesie care e legata de abilitatile mele (sunt un om sociabil, agreabil si cu umor)

Ce imi place sa fac?
- sa scriu; este maniera cea mai comoda in care ma exprim
- sa interactionez pe conturile sociale; sunt in primi 50 cei mai urmariti romani de pe Twitter, nu ma laud e conform Zetweety
- sa monitorizez toate noutatile din zona de lifestyle organic/ bio/ terapeutic

Redau mai jos cateva recomandari actuale despre modul in care sunt perceputa profesional:

“Alina e unul dintre oamenii care invata foarte repede ceva, cand isi pune in cap. Studiaza, testeaza, se tine de treaba. Cand vine vorba de blogging, stiu sigur ca ceea ce scrie este documentat, pregatit si pus cap la cap mai bine decat as putea eu.” – Bobby Voicu, pro-blogger

“Ne-am intalnit la un curs de social media, unde dorea sa descopere beneficiile blogging-ului. La scurt timp dupa, si-a facut un blog si a inceput sa interactioneze cu blogosfera. Astazi este una din persoanele adesea implicate in campanii, evenimente si apreciate pentru felul in care abordeaza subiectele pe blog. Cu experienta si contactul avute in blogging, dublate de experienta in comunicare, Alina face parte din comunitatea mica dar in crestere a practicienilor in social media.” – Cristian Manafu, consultant social media

“Pe Alina am cunoscut-o pe anul trecut cand am organizat un eveniment la Casa Vernescu, lansarea unui proiect de suflet la care am avut placere sa lucrez. Pentru mine a fost una dintre cele mai frumoase colaborari, ce s-a transformat apoi intr-o prietenie pe care ma straduiesc sa o intretin. Este o femeie frumoasa, fina, desteapta care scrie minunat si este o gazda excelenta” – Carmen Gheorghita, PR Director

Profilul meu profesional este online aici iar pe blog am pus si alte detalii despre mine. Si pentru ca este un exercitiu social contra-cronometru, nu voi lua in calcul ofertele primite dupa cele 24 de ore. In online ritmul impune aici si acum, nu?

Si in linistea gandurilor mele mi-am amintit cum prin adolescenta incepusem sa citesc Biblia pentru copii. Era o cartulie cu coperta albastra, frumos colorata si cu pagini lucioase. Intr-o seara, aproape de miezul noptii, m-a impins curiozitatea sa citesc despre Sfarsitul Lumii. Nu erau mai mult de 3 paragrafe in care se descria sfarsitul apocaliptic dar a fost suficient incat sa adorm cu greu in noaptea aia. In urmatoarele zile m-am gandit doar la cate am de pierdut si de cate vacante la tara alaturi de bunici nu voi mai avea parte…

Si totusi, in copilarie nu am fost straina de slujbele de la biserica. Bunica ne ducea de fiecare data de Paste si de Craciun, cand eram la ea in vacante. Stiu ca iarna imi inghetau degetele de la picioare si imi amorteau fiindca pana nu se termina Liturghia nu stateam deloc jos. Insa de nimic nu m-am bucurat mai sincer si mai mult decat atunci cand, odata ajunsi acasa, gaseam un brad impodobit cu cadouri sub el. Este una dintre cele mai puternice amintiri pe care le am in suflet chiar si acum dupa foarte multi ani.

Mi se intampla adesea sa tanjesc dupa momentele de acest fel, simple si nepangarite. Si trebuie sa recunosc ca profit de fiecare dialog interior pentru a le retrai. M-am intors in timp pentru ca fac acest exercitiu in incercarea de a ma regasi. Incerc sa ma redefinesc in raport cu ce imi place/ ce stiu sa fac/ ce pot oferi mai ales ca oficial, de la sfarsitul acestei luni, voi incheia o etapa care mi-a adus in ultimii 5 ani o serie plina de amintiri.

Nu-mi place sa traiesc relatiile cu teama de sfarsit! Ma arunc ca la pariu, desi mai intelept ar fi sa stiu ce fac. Iar cand nu stiu ce urmeaza e cam ca atunci cand am citit pentru prima data despre Sfarsitul Lumii in Biblia pentru copii. Cu toate ca bunica a avut grija sa ne duca mereu la biserica de unde eu tin cel mai bine minte cum tremuram de frig si cata fericire traiam cand ajungeam acasa la caldura…

Pana la urma sfarsitul e intotdeauna unde il vedem noi?

Citeam zilele trecute despre comportamentul nostru de cumparare si despre modul cum facem alegerile care se bazeaza de fapt pe asocieri neconstiente pe care le face creierul in cateva secunde dupa ce vedem produsul. Cu toate astea noi ne gasim explicatii pentru alegerile pe care le facem si credem ca am ales rational…

In aceeasi ordine de idei, se dadea exemplul prezentei recesiuni care ne intoarce la un comportament mai atent, mai chibzuit. Cu toate acestea se punea problema reducerilor masive la care apeleaza brandurile in perioada de criza si la felul cum acestea vor afecta comportamentul viitor dupa iesirea din criza. Ideea este ca prin discounturi brandurile (unele chiar de lux) ne obisnuiesc creierul cu preturi mai mici, astfel incat atunci cand lucrurile se vor regla din punct de vedere financiar, noi recent obisnuiti sa platim mai putin, vom reconsidera ulterior produsele de pe nivelul lor cu pret redus, nemaifiind dispusi sa platim pretul intreg nici atunci cand ni-l vom permite. Mai multe idei indraznete despre adevaratele motive pentru care cumparam sunt in aceasta carte si se bazeaza pe studii de neuromarketing.

Dar la ceea ce vreau de fapt sa ma opresc azi e un exemplu personal legat de ingrijirea parului. Pentru ca am o atentie particulara pentru produsele organice (citesc etichetele asa cum studentii fac lectura la bibiloteca :D) si pentru ca eu caut pe rafturi experienta noutatii, am decis intr-o zi sa folosesc acest produs pentru colorarea parului. M-a convins faptul ca are ingrediente botanice hidratante si o cantitate mica de amoniac. Pentru tipele care au parul vopsit blond este clar ca aceasta culoare este cel mai greu de intretinut si incerci de mai multe ori pana ajungi la nuanta aia care sa iti vina cum vrei tu.

Pretul pe care l-am platit in magazin a fost in jur de 60 de lei, destul de mult pentru aceasta categorie de produse. De regula vopseaua de par (nu vorbesc de produsele profesioniste din saloanele de coafat) ajunge cel mult pe la 40 – 45 de lei. Mi-am asumat pana si ideea de a incerca ideea vopsitului acasa, din comoditate si din dorinta de a folosi un produs care sa contina cat mai putini compusi chimici, dupa ce primele 3 tentative au avut loc la salon.

In ciuda ingredientelor organice din vopseaua aleasa de mine parul meu a suferit transformari vizibil enervante. S-a uscat foarte tare, firul de par scartaind dupa fiecare spalare. Ajunsesem sa folosesc in acelasi timp un balsam, o masca de par si un spray de hidratare doar pentru a scapa de neplacuta senzatie de paie in cap :)

Nu mi-am dat seama ca vopseaua era vinovata decat dupa ce am folosit o vopsea noua, mai inchisa ca nuanta si, surpriza, de 6 ori mai ieftina!! Ultima data mi-am vopsit parul cu acest produs din frustrare fata de ceea ce folosisem anterior. Am ales instinctiv si ce am vazut prima data la raft. Da, nu l-as fi ales in normal si rational (asa cum credem noi ca facem, dar explicatiile din neuromarketing ne cam contrazic), insa nici usturimi in ochi nu am simtit, asa cum mi se intampla la salon din cauza compusilor puternici din vopsea.

Iata ca uneori ieftin inseamna mai bun, ceea ca imi intareste parca si mai tare concluzia la care am ajuns ieri in timp ce mergeam pe strada: ajungi sa iti placa ce nu-ti placea cand incepi sa urasti ce-ti placea! Pam, pam!

Fetelor, voi ce folositi? Si unde mergeti pentru binele parului vostru? Caut un loc nou :)

Credit foto

Este genul de feedback care iti arata foarte clar ca prin ceea ce faci, dar mai ales prin ceea ce nu faci, transmiti niste vibratii. Si deodata nu mai esti doar tu cu tine – in intimitate, noi cu sinele nostru ne simtim liberi sa facem ce vrem, sa ne spunem orice fara sa simtim apasarea judecatii celor din jur. Esti tu care te simti privit si urmarit de oameni care te asteapta! Asteapta sa faci ceva si pentru ei :)

Am postat pe Facebook primul gand care mi-a venit dupa ce am citit mesajul primit. Si acum ma intreb din nou: de ce ma citesc oamenii cand ma citesc? Ce stari le transmit eu oare prin ceea ce scriu aici? Ma citesc dimineata, in rutina de citit bloguri, ori intr-o pauza cand chiar nu gasesc nimic haios, usor, necomplicat de vazut? Incearca sa macine printre masele frazele sofisticate care spun lucruri atat de simple ori se incrunta citind insiruiri de cuvinte dupa care parca nu mai urmeaza niciun punct?

Tu cine esti? Barbat sau femeie? La ce rezonezi tu? Cauti ceva sau ai nimerit pacalit de vreun titlu care facea o promisiune mai mare decat restul textului? Nu te cunosc indeajuns de bine, desi cateodata parca ne nimerim pe aceleasi puncte de suspensie…

Nu sunt antrenata sa scriu des si sa imi placa ce zic. Procesez greoi informatia, trebuie sa o las sa se decanteze, ca mustul, nu stiu sa influentez in niciun fel acest proces. Ideile mele vin cand vor ele nu cand vreau eu :) Deci cum te antrenezi pentru idei?

Am o relatie de love & hate cu tot ceea ce fac si am nevoie sa fug de lucrurile care ma entuziasmeaza si sa le las sa se mai racoreasca pentru a ajunge din nou la ele. Functionez pe perioade, ca o amatoare cu diploma. Si stii ce e ciudat? Ca tocmai in perioadele cand nu scriu pe blog ma gandesc cel mai tare la acest blog si la tine, cititorule care astepti.

Si acum pentru a reveni la ideea din titlu: cat de des faci lucrurile care iti plac incat sa le mai simti savoarea fara a deveni ceva mecanic sau care te agaseaza?

Nu simt neaparat nevoia de a oferi explicatii, insa pentru a beneficia de interactiunea corecta cu cei care ma citesc si ma cunosc este necesar sa fac aceste precizari care sa lamureasca faptul ca fizic si spiritual (ah, cum suna asta :D) nu am fost in cea mai buna forma si as fi falsat pastrand aparenta scrisului doar pentru a mentine continuitatea aparitiilor, cand mintea mea a fost in cu totul alte zone care tin de sanatate si o minima stare de bine.

Cu toate acestea, saptamana trecuta mi-am facut curaj si am scris un post care (banuiesc ca din motive personale de razbunare a blogului pentru abandon) nu s-a salvat. Am ramas in draft doar cu titlul, insa intamplarea asta banala m-a facut inca o data sa ma gandesc la sursele care ne aduc satisfactie. De unde ne luam satisfactia? Unde o cautam? Este suficient sa fim satisfacuti de noi insine pentru a o lua de la capat si a obtine astfel satisfactia lucrului terminat si bine facut?

La fel ca si la job, cred ca suntem satisfacuti cu ceea ce facem atunci cand:
- detinem controlul a ceea ce trebuie sa facem: stim ce solutii avem, suntem in masura sa decidem pentru ele, putem sa le punem in practica
- primim recunoasterea a ceea ce facem: pentru unii poate fi financiara, pentru altii poate fi motivationala (oamenii cred in tine, te recomanda mai departe)
- exista un minim echilibru intre timpul pus la bataie si timpul personal (in sensul in care oricat de motivat esti sa faci lucruri, iti faci timp pentru a avea grija de tine)

Si mai cred ca satisfactia este organica, se transforma si creste o data cu noi: putem descoperi de exemplu ca ce faceam acum 5 ani pentru a ne simti bine nu ne mai aduce nicio satisfactie in prezent. E chiar posibil sa nu ne mai placa la fel de mult oamenii pe care ii cunoastem. Sa ii descoperim altfel sau ei sa sa fi schimbat, si astfel sa le oferim ajutorul daca il cer si au nevoie de el fara insa a le mai impartasi starile noastre complicate de a fi… Si atunci, daca suntem sinceri fata de noi insine (nu trebuie neaparat sa ne asumam public starile daca simtim ca cei din jur mai mult ne incarca decat sa ne inteleaga, dar e necesar sa fim corecti fata de noi) ne vom pune niste intrebari, vom inceta sa facem anumite lucruri, vom incepe sa facem altele…

Uneori, atunci cand apare schimbarea am senzatia ca cel mai greu nu este sa tin pasul in ritm propriu ci sa aliniez la noua mea stare atitudinile celor din jur care raman surprinsi, socati, se simt nepregatiti ori, mai rau, devin banuitori si suspiciosi :) Noroc ca pana la urma satisfactia tine mai mult de ceea ce stim ca facem bine pentru a avea inima impacata, mai degraba decat de aprecierile din anturaj… Sau nu? :)

Si pentru ca scrisul e pentru mine o forma de detensionare, enumar mai jos cateva situatii care m-au consumat si pe care eu le-am trait cu nepricepere si teama, ceea ca ma face sa cred ca te poti simti macinat atunci cand:

1. Nu esti apreciat: faci in fiecare zi aceleasi lucruri, uneori mai bine, alteori nu, dar nu primesti nicio vorba buna despre ce ai putea sa schimbi si nimeni nu pare dispus sa iti ofere sfaturi

2. Nu esti util: nu impartasesti efortul, nu te oferi sa ajuti, nu ai curiozitatea de a afla detalii fiindca detaliile te obosesc si mai tare

3. Nu ai timp pentru tine: aproape ca nu mai simti nicio bucurie sa te alinti, sa iti cumperi ceva frumos, sa iesi in oras, sa te ingrijesti

4. Nu esti iubit: singurele probleme pe care le ai le imparti in colturile mintii, zambesti conventional, nu flirtezi, nu faci auto-ironii si nici nu te distrezi pe seama lor mai ales cand vin de la altii

5. In mod repetat faci ceva de care iti e jena: simti ca nu te reprezinta si ca lucrurile ar trebui facute diferit sau deloc si totusi nu le refuzi

6. Nu te accepti asa cum esti: inca nu iti e clar ca poti alege sa iti pui in valoare un singur avantaj pe care il ai decat sa incerci sa ascunzi toate celelalte defecte

7. Faci ce trebuie fara convingerea ca asa este eficient: nimanui nu ii place sa isi piarda timpul, mai ales dupa indicatiile celor din jur

8. Nu ai bani: atentie, ma refer la suma minima de bani cu care poti sa iti acoperi cheltuielile luna de luna si sa traiesti decent cat sa nu fii frustrat

9. Nu performezi: nu esti in competitie nici cu tine nici cu ceilalti, iar fara motivatie si constrangere (mereu le-am vazut in cuplu) nu livrezi rezultate

10. Nu esti up to date: nu te porti in concordanta cu prezentul pe care il traiesc cei din jurul tau

11. Primesti laude care stii ca nu iti apartin: iti hranesti orgoliul superficial

12. Sustii relatiile nepotrivite pentru tine: interactionezi fara angajament, lasandu-te intimidat, criticat si modelat de oamenii care nu se potrivesc cu structura ta de a fi

13. Dormi prea mult: contrar scopului sau de baza, somnul in exces oboseste

Am facut enumerarea cu gandul la cateva intrebari, pe care le-am gasit intr-un excercitiu de autocunoastere si la care personal caut raspunsul in ceea ce ma priveste. Intrebarile sunt:
- Tu ce consumi ca forma de relaxare?
- Cand te simti ca pestele in apa?
- Ce astepti cu nerabdare?

PS. Credit intrebari :)

- Piata Mare din Sibiu fiindca e singurul loc unde bucuria de a te balaci in apa este legitima. Aici fantana arteziana tasneste din piatra cubica iar piata e atat de mare incat te simti in largul tau chiar si cand e lume care sta la terase. 

- Strada Sforii din Brasov pentru ca are aspect de gang desi nu e deloc lugubra

- Biserica Evanghelica din deal de la Sighisoara, fiindca aici cimitirul arata ca o gradina botanica nepangarita de vizitatori. Plus ca daca te intinzi pe zidul de langa biserica vezi panoramic tot orasul si simti aerul in obraji. Iar Sighisoara mi se pare orasul cu stradutele cele mai potrivite unde sa arunci cu prastia in firmele de tabla :)

- Cetatea Saschiz, pe drumul dintre Sighisoara si Brasov, fiindca e pe un deal la vreo doi kilometri de comuna iar ruinele cetatii instiga puternic imaginatia. Si pentru ca pana la cetate drumul e de offroad extrem si anevoios (mai ales in ultima parte cand e incadrat de multi copaci de o parte si de alta). Loc bun de refugiu chiar si azi :)

- Surdesti, fiindca peisajul este rupt din romane, asezat si bucolic. Si fiindca au biserica din lemn care, mai ales cand se tin obiceiurile si serbarile campenesti, te reintoarce in timp.

- Castelul Corvinilor din Hunedoara pentru ca este racoros, intunecat si plin de legende. Si fiindca trebuie sa il vezi de mai multe ori sa prinzi acces in toate camerele (intotdeauna mi-a placut ideea de a nu epuiza tot misterul de la inceput).

- Cetatea Neamtului fiindca e la inaltime (la propriu, e asezata pe varful cel mai inalt al Culmii Plesului). N-aveti idee cum se vede apusul de aici, daca nu ati fost!

- Cetatea Poenari pentru ca e in varf de munte si iti activeaza ambitia de a urca toate cele 1480 de trepte pana sus la ea. Si pentru ca te simti King of the World privind de sus Barajul Vidraru si Muntii Fagaras.

- curtea bunica-mii de la Pietroasele: de ne-egalat, e locul de care ma leaga cele mai multe amintiri, singurul care m-a vazut crescand si transformandu-ma. Aici am putut manca struguri de pe bolta si visine direct din pom si aici m-am indragostit de lalelele galben cu rosu, de liliacul mov si de florile de crin.

- strada Nicolae Balcescu din Predeal pentru ca de aici am vazut pentru prima data in viata muntii si veveritele.

[Show as slideshow]

[View with PicLens]