Prin clasa a noua am primit un motan alb. Nu avea mai mult de doua luni, crescuse intr-un pod si nu prea iubea oamenii. Ne-a luat o saptamana sa il convingem sa iasa de dupa dulap, era zgubilitic rau si sarea tot timpul ca un cangur.

Ii spuneam Skippy si placerea lui cea mai mare era sa sara pe perdele si sa te muste de degetele de la picioare dimineata cand te trezeai :)) La un moment dat il facusem acrobat: il momeam sa faca salturi in aer in timp ce ne jucam.

Nu a fost niciodata domesticit si, la mai putin de un an, in Mai pe 24 (da, da tin minte exact desi s-a intamplat acum 10 ani) a sarit pe geamul de la baie si dus a fost. Am scotocit dupa el prin tot orasul [apropo, care e atat de mic ca poti da check in la toate locurile din oras fara sa iesi din casa :))] dar nu l-am mai gasit. Nu exagerez cu nimic daca spun ca am plans dupa el luni intregi, iar la un moment dat din resemnare ajunsesem sa scriu poezii in memoria lui.

In 2009 scriam primul post, aici. Anul trecut faceam un an. De ieri blogul meu are 2 ani. Pana la ce varsta poti fi incepator?

Credit foto

Asa incepe:
Prin vara am facut telecomanda sa zboare pe fereastra de la etajul 7! Inca era vara, tin minte ca am coborat in pantaloni scurti sa culeg de pe jos bucatile de plastic imprastiate in spatele blocului. Ma intrebati de ce? Fiindca nu voiam sa las afara componente pretioase de telecomanda pe care tiganii sa le ia si sa le vanda la plastic vechi. Aaa, de ce am aruncat telecomanda pe geam? Din greseala…

Am mers a doua zi la supermarket si am cumparat una noua si universala. Inca mai am un televizor prafuit de nostalgii, cumparat de parinti in primii ani cand in Romania a aparut televiziunea prin cablu. Am crescut cu acest aparat in casa, azi e mai mult un artefact decat un TV, intelegeti?

Dupa ce m-am intors din oras, am scos telecomanda din ambalaj. Pe care l-am aruncat. Am apasat pe 1 si am inceput sa ma uit la televizor. Mi-am dat seama ca nu functioneaza decat butoanele individuale pentru programe si cele pentru volum. La naiba! Am cumparat o telecomanda defecta! Sau mai rau: una care nu e compatibila…

Esecul numarul unu:
Coincindenta imi suna imediat telefonul si fiindca eram cu naduf povestesc intamplarea. Spun ca astia care fac telecomenzi universale habar n-au si primesc sfatul sa ma duc cu ea inapoi la magazin. Prefer sa ma uit pe un singur program, imi zic in gand… Suna telefonul din nou si fiindca nu imi disparuse naduful de tot povestesc din nou ce mi s-a intamplat. Mi se spune de data asta ceva destept: telecomenzile universale au un cod fara de care nu functioneaza in intregime. Noroc ca mai am si oameni isteti pe langa mine care ma suna des.

Vreau sa fac un experiment. Mi-a venit ideea de a ma folosi de instrumentele de social media pentru a dovedi in ce masura sunt ele eficiente sau nu. Scopul meu este de a vedea daca social media e doar o bula sau mai mult decat atat si in ce masura functioneaza.

Fiindca oficial de azi contextul actual imi permite sa fiu disponibila pentru noi provocari, imi propun sa imi gasesc un job in doar 24 de ore. Pentru a mari vizibilitatea anuntului meu, voi promova acest post pe conturile de Twitter, Facebook, LinkedIn si G+.

Evident voi face si research 100%. Sau 100% r-e-s-e-a-r-ch cum mai place mie sa silabisesc. Voi aprecia in primul rand daca 24 de ore sunt suficiente pentru a gasi ceea ce cauti atunci cand pui in miscare promovarea pe online si voi urmari care sunt comentariile si reactiile generate de aceasta idee.

Stateam zilele trecute in liniste cu privirea catre o pictura bisericeasca infatisand-o pe Sf. Parascheva. Eu sunt nascuta chiar in ziua cand se praznuiesc moastele Cuvioasei in cadrul unuia dintre cele mai mari pelerinaje ortodoxe de la noi. Cu toate acestea nu am ajuns niciodata la Iasi…

Si in linistea gandurilor mele mi-am amintit cum prin adolescenta incepusem sa citesc Biblia pentru copii. Era o cartulie cu coperta albastra, frumos colorata si cu pagini lucioase. Intr-o seara, aproape de miezul noptii, m-a impins curiozitatea sa citesc despre Sfarsitul Lumii. Nu erau mai mult de 3 paragrafe in care se descria sfarsitul apocaliptic dar a fost suficient incat sa adorm cu greu in noaptea aia. In urmatoarele zile m-am gandit doar la cate am de pierdut si de cate vacante la tara alaturi de bunici nu voi mai avea parte…