M-am trezit azi in gand cu cateva idei despre relatii si despartiri si de dimineata parca tot imi vin unele peste altele in incercarea de a se completa. De ce alegem sa stam in relatii? Cum ajungem sa ne despartim? Cat de sinceri suntem fata de noi insine astfel incat sa intelem ca avem parte doar de cat stim sa gestionam?

Eu cred ca relatiile sunt ca o sala de sport :) Locul unde mergi sa te antrenezi. Unde iti e permis sa gresesti pana intelegi ce si cat poti sa oferi dar si cat vrei sa primesti in schimb. Unde vezi transformarile in tine doar daca efortul tau este constient si constant. Relatia, la fel ca si sala de sport, ar trebui sa fie locul unde sa inveti sa te simti puternic si sigur pe tine. De ce nu este intodeauna asa?

Ma gandesc ca daca as strange intr-o incapere toti oamenii care m-au cunoscut de-a lungul timpului, si i-as provoca sa fie sinceri, ne-am soca de imaginea pe care as avea-o la final despre mine. Ar iesi idei creionate din contexte diferite. Unele prea diferite fata de cum ma cunosc chiar eu.

Zilele astea sunt in transa… Fata de propria dimensiune si de noile straluciri ale soarelui. Daca in natura fiecare lucru este ciclic, inseamna ca pentru actul creatiei este esential un anumit grad de distrugere. Brusc, primavara nu mi se pare proaspata si vesela! Si doar ca noul ia locul vechiului. Stiati ca femeile pentru a fi productive trebuie acceptate cu latura lor distructiva? Sunt femei care nelasate sa se manifeste, ajung sa se exprime prin depresie, agresivitate, egoism, ciuda, incapatanare, nervi. Nu-i asa ca ciuda este tipic feminina? Latura distructiva a femeii este imprevizibila, vulcanica si are potentialul de a fi catastrofala.

Sunt oameni care striga din nimic. Striga cand le e foame, cand le e bine,  striga in iubire sau cand sunt parasiti. Cred ca ei sunt aceia care traiesc o viata cu teama ca dorintele lor nu sunt niciodata auzite. I-am intalnit si pe cei care striga din prietenie, din entuziasm sau din joaca pentru comicul de situatie. Pana la urma, strigatura e un mod de a atrage atentia si de a fura energie de la cei pe care ii agresezi sa te asculte.

Dar oamenii care striga de frica sau de fericire au si ei patimile lor. Sunt vizibili si stii de unde sa-i apuci. Ii poti traduce. Cand strigi eliberezi tot ce altfel ai fi tinut ascuns in tine. Mai dificili sunt cei care tac. Tac cand le e frig, cand le e rau, tac cand vor sa iubeasca si sunt iubiti, desi vocea lor interioara le rasuna puternic in cap. Cu oamenii care tac ai mai multe sanse sa vorbesti, dar mult mai putine sa te intelegi. Ei iti lasa impresia ca niciodata nu s-a spus totul. Sau ca ce s-a spus are mai mult de un singur sens. Cei care tac, desi nu spun prea multe, dau mai multe sensuri vorbelor.

In aceasta seara sa fim intelesi: generozitatea pare inocenta! In realitate creeaza asteptari si indatoreaza. Un om care ne-a dat candva, ceva, devine suspect, ca va repeta gestul si cand vom mai avea nevoie sau ii vom cere. Un om care a primit ceva, simte un fel de obligatie de a returna, la un moment dat, darul prin ceva similar.

Daca sunteti de-acord pana aici, nu va intrerup lectura mai departe. Daca nu avem acelasi punct de pornire, nu mai cititi. Comentati direct cum vedeti voi generozitatea si cat de mult v-a ajutat in ultimul an-jumatate intr-o tara carpato-danubiano-pontica numita Romania.

“Barbatii sunt ca publicitatea. Sa nu crezi niciodata un cuvant din ce zic.” Dincolo de analogia premeditata, de la care am degenerat in diverse pareri azi, barbatii pot fi comparati cu orice. Si acelasi lucru se pastreaza si pentru femei.

Comparatiile ne permit sa surprindem esenta dar sa pastram umorul. Si, de ce nu, sa fortam lucrurile pentru a le duce catre finalul pe care il construim noi. Cu toate acestea, nu putem nega faptul ca, la fel ca si in publicitate, ne place sa fim amagiti desi suntem constienti ca nu tot ce vedem este ceea ce pare.