Sau cu alte cuvinte cand nu (prea) mai e cu adevarat important ce spui tu, ci conteaza mai mult ce crede el. Sau cam care este viziunea Mariei Sale, clientul rege, care nu mai mesteca mesajele slogan, a prietenului gelos care nu mai crede nimic sau a angajatului nemultumit la fel de greu de convins de mai bine.

Desi joaca roluri diferite, toti au in comun faptul ca isi traiesc orbeste convingerile: sunt prea siguri de ce cred ei insisi si din acest motiv nicio interventie de a le modifica perceptia deja formata nu pare sa fie eficienta.

Teorie:
Desi s-a mai vorbit despre acest subiect, cred ca sensul clasic al notiunilor (cele care se pot citi din titlul de aici) poate fi oricand completat cu puncte de vedere personale extrase din exemple unele traite, altele citite (sau nu… :) )

Blogurile nu sunt mijloace de comunicare:
Ideea la care vreau sa ma opresc este ca blogurile nu sunt mijloace de comunicare. Cel putin nu asa cum vedem ca sunt instrumentele comunicationale deja clasice: TV/ radio/ print (cat a mai ramas din el in prezent, dar situatia de moment nu anuleaza istoria pe care o are in spate).

Am de cateva zile ideea asta in minte, dar cum eu scriu rar ;) si doar inainte de culcare ;) o pun cap la cap acum.

Nu stiu cum functionati voi, dar pe mine sfaturile mai mult ma descurajeaza decat sa ma ajute. Nu am nimic impotriva ideii de a aduna pareri avizate, ba dimpotriva, insa mie imi este clar ca ceea ce a functionat la un moment dat pentru cineva nu e o garantie ca va functiona si pentru mine.

Nu stiu ce am facut sa patesc una ca asta, mai ales ca in scurtele noastre intalniri ne-am gasit simpatice :P dar Oana mi-a pasat prima ei leapsa (in acelasi timp “la fel de” prima si pentru mine pe care o preiau).

Am oftat adanc inainte sa ma apuc de scris, pentru ca de regula nu partajez prea multe despre mine. Dar ce nu fac eu pentru binele blogosferic si un date la o cafea, pe deasupra :P

Intr-o lume in care hamsterii sunt in tutun iar fericirea se cumpara de la raft, din borcanul de iaurt perisabil, nu prea mai vedem mare lucru. Si poate in viitor sufletul nostru chinuit de neputinte si prea multe promisiuni neimplinite isi va pierde capacitatea de a mai vedea ceva, ca forma de autoaparare…

Iar singurul mecanism valabil, pentru a nu fi striviti de nostalgii si nici sentimentali ca dantela veche, va fi autorobotizarea noastra ca oameni. Vom manca in doze clare, dupa continut atent programat pe 10 ani si dozat la plic in functie de cerintele biologice. Nu vom avea vise, pentru ca singurul scop al vietii va fi indeplinirea unor obiective clare, precise si stabilite pentru bunul mers al comunitatii umane, astfel incat sa se dezvolte in conformitate.