“Pentru adoratorii banilor, acestia sunt nu numai un rau care face bine, ci si un bine care face rau…” – Pascal Bruckner (din cartea mea primita de la Secret Santa). Am preluat citatul asta pentru ca vorbesc mai jos despre zgarcenia celor care speculeaza falimentul din inversunarea de a nu oferi nimic, desi stiu ca o buna colaborare presupune reciprocitate…

Cred ca oamenii zgarciti au mancat toata viata lor stafide. Da, stafide. Din acelea mici, uscate, care ti se lipesc enervant de masele si raman agatate printre gingii. Cu rigori fortate despre ideea de a lasa de la ei si cateodata chiar de a primi ceva banuind ca astfel creeaza ocazii de a fi pusi vreodata sa dea ceva la schimb.

Nu ii recunosti de la prima interactiune, fiindca tactul, calmul, istetimea ori dorinta lor nemasurata de a se lauda ii fac fie prezentabili, fie impresionanti. Neputinciosi in dragoste, ostili cu cei din jur, in realitate nu pot decat sa iti cultive latura prudentei exagerate si a unei umilinte care nu isi are rostul.

Eram in sala de asteptare la homeopat. La consult era un domn trecut de 45 de ani. Dupa ce a putut fi incadrat intr-o tipologie a primit schema de tratament si o scurta recomandare: “Incercati de azi inainte sa nu mancati grasimi, zahar si sa renuntati la cafea”. Am auzit un oftat agresiv si un raspuns cu jumatate de gura. Medicul a reluat: “Inteleg ca va este greu dar macar in zilele cat luati tratamentul. Sa vedem cum va simtiti…”

Sa zicem sa suferi de ceva care te sacaie de mult timp. Si ca au trecut anii asa tot incercand sa vezi ce e. Nu te-ai obosit sa faci investigatii pentru ca inca mai crezi ca nu esti cu adevarat bolnav ci e doar o stare pe care o ai din cand in cand. In timp aceasta stare de suferinta a devenit normalitate pentru tine. Te-ai obisnuit cu disconfortul si traiesti intr-un cerc in care starea de bine alterneaza cu cea de rau…

… cand iesi din bloc si dai cu nasul de asta? Incepi sa cauti cizme care tin la apa, zapada, noroi… Sau macar care tin cald. Mie mi-au placut:

The North Face

Sorel

Stiti zilele alea in care parul are propria lui personalitate si parca se razbuna pe tot brandingul tau personal nevrand cu niciun chip sa se mai aseze frumos? Explicatii ar fi: ca nu e hidratat, ca nu folosesti constant o masca nutritiva de par, ca nu il tunzi la timp, ca nu ai samponul potrivit… Eu zic ca parul la fel ca si ochii, incheieturile, pielea (calcaie, pielite, cosuri) au nevoie sa fie alintate. Macar asa pe furis, fiindca barbatii sunt niste razboinici, niste vanatori [ori niste pescari :))] care nu se indeletnicesc ei cu alinturi demimondene…

Si totusi, oare parul unui barbat ar refuza urmatoarele lucruri?

Poza alaturata a castigat Premiul Pulitzer pentru fotografie in 2011. Daca va uitati peste galeria foto a castigatorilor din ultimii 30 de ani, veti vedea ca majoritatea fotografiilor arata oameni in suferinta, conflicte, moarte… V-ati intrebat la modul serios daca exista vreo legatura intre poza pe care o vedeti la avatarul celor cu care interactionati pe net, de exemplu, si reactiile pe care le aveti pe retelele sociale starniti inconstient de aceste poze? Oare suntem fara sa constientizam prea clar influentati de avatarele cu care, in cele din urma, comunicam?

As vrea sa aflu daca la nivel de subconstient poza te responsabilizeaza in ceea ce postezi… De unde si urmatoarea intrebare: sub anonimat esti sau nu mai autentic/ mai sincer cu ceea ce spui? Daca acceptam mai usor opiniile celor care proiecteaza asupra noastra o imagine pozitiva atunci nu tindem sa impartasim acelasi punct de vedere si cu cei ale caror poze ne plac? Mai mult, daca pozele cu care eu interactionez sunt in concordanta cu valorile mele nu devine asta suficient de motivant incat sa imi determine un tipar de comportament?